Psihopedagogia specială este o știință complexă, cu caracter multidisciplinar, dar și inter/intradisciplinar, pentru care literatura de specialitate formulează o multitudine de definiții ce încearcă acoperirea pe cât posibil a întregii arii problematice de care se ocupă această disciplină. Totuși este important de menționat și preferința din ultimele decenii pentru folosirea termenului de psihopedagogie specială în detrimentul termenului mai vechi, de defectologie, care poate indica, în mod fals, evident, o preocupare restrânsă pe care il are această știință, limitându-se doar la identificarea și studierea defectelor pe care le au persoanele cu deficiențe.
Dar și termenul de psihopedagogie specială poate reprezenta o posibilă formulare ce îngrădește, limitează componentele implicate, după cum susține și Radu Gheorghe, care apreciază că „termenul de psihopedagogie specială pare a limita această sferă la doar două din subdomeniile implicate -psihologia și pedagogia persoanelor cu handicap- în timp ce termenul de defectologie pare a restrânge aria preocupărilor doar la studiul defectelor caracteristice acestor persoane” (Radu, 2000, p. 11, 12).
Cu toate că există definiții ce nu clarifică sau nu detaliază toate aceste aspecte, dorim să ne oprim asupra celor care au reușit să cuprindă cât mai bine aria de competență a acestei științe, una dintre ele fiind formulată de Emil Verza (Verza, 1998, p. 3), care susține că „psihopedagogia specială sau defectologia este o știință care se ocupă de persoanele handicapate, de studiul particularităților psihice, de instrucția și educația lor, de evoluția și dezvoltarea lor psihică, de modalitățile corectiv-recuperative, pentru valorificarea potențialului uman existent și formarea personalității acestora, în vederea integrării socio-profesionale cât mai adecvată”.
O altă definiție a fost formulată astfel încât să se reliefeze caracterul complex dar și cel de interdisciplinaritate al acestei științe, prin explicarea faptului că „Psihopedagogia specială este o ştiinţă de sinteză, care utilizează informaţiile complexe furnizate de medicină (pediatrie, neurologie infantilă, oftalmologie, otolaringologie, audiologie, ortopedie, igienă, etc.), psihologie (cu toate ramurile ei), pedagogie, sociologie, ştiinţe juridice, în studierea dinamică a personalităţii tuturor formelor de handicap prin deficienţă şi inadaptare” (Păunescu, Muşu, 1997, p. 11).